Este una dintre poveştile de dragoste după care s-ar putea face multe filme, după care s-ar putea scrie mii de pagini de cărţi. De fapt câteva file din povestea unuia dintre cele mai celebre cupluri de îndrăgostiţi pe care le-a cunoscut România până acum au fost deja scrise chiar de către ei, sporadic, neaşezat. Povestea celor doi este cutremurătoare, tragică şi cunoscută insuficient de toţi românii: Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu – luceafărul poeziei româneşti şi îngerul său blond – Veronica Micle.

Despre el s-a vorbit adeseori: la televizor, în mii de ziare sau reviste tipărite chiar în cărţi i-a apărut de nenumărate ori numele. Mulţi îi cunosc aventura, povestea dar prea puţini au bârfit-o. Poate din respect… El, tânăr celebru, şcolit, s-a îndrăgostit de o femeie de vârsta lui, dar căsătorită şi mulţi din înalta societate l-au blamat pentru asta. Mai mult, soţul său, Ştefan, un om foarte respectat – rectorul Universităţii din Cluj.

Începuturile relaţiei

S-au cunoscut la Viena. Unii cunosc deja acest aspect, că relaţia lor a început în Austria, o ţară frecventată de mulţi romani, adeseori. Ea venise să îşi caute sănătatea, el să studieze. S-au întâlnit însă la o serată. Literară. Iar de atunci inima lui Emin a început să bată doar pentru îngerul său blond. Din Viena drumurile li s-au despărţit vremelnic. S-au revăzut în 1874 la Iași, atunci când s-a mutat aici, întors de la studii de la Viena. Nu se știe exact când relația lor a devenit intimă. În 1874 susțin unii, alții datează 1876, citind chiar versurile lui Eminescu și scrisorile celor doi. Cert este că a fost o relație tensionată, de adulter, fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început, timid, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcării demne de telenovelele din zilele noastre.
Povestea lor de iubire a continuat însă, cei doi s-au întâlnit sub teiul de la Copou, unde, sub mirosul îmbătător al florilor de tei şi sub freamătul frunzelor, cei doi îşi găseau liniştea. Când nu erau împreună comunicau prin intermediul scrisorilor.

Iată ce îi scria Mihai Eminescu în una dintre cele 93 de scrisori adresate distinsei doamne Veronica Micle: “Adormind seara cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să-ţi scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar acelea care n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul frunzelor acestora:

Şi dacă se întâmpla pe tine să te văz,

Desigur că la noapte un tei am să visez.

Iar dacă se întâmpla să întâlnesc un tei

Desigur, toată noaptea visez la ochii tăi.”

Veronica îi răspunde: “Îmbătata de florile teiului de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă, la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie.” Eminescu iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. Pentru el Veronica reprezenta idealul feminin. “Mi-e dor de tine, moţule ce eşti, femeie gentilă şi dulce, inteligenta şi radioasa, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.

Căsătorită la 14 ani cu rectorul Universităţii din Iaşi

Ea are doi copii, Valeria şi Virginia şi soţul ei – rectorul Universităţii din Iaşi… Adulterul a durat vreo 7 ani, până ce soţul ei, cu 30 de ani mai în vârstă ca ea, moare. Urmează apoi un lung şir de procese pentru o pensie de urmaş. Importanţi oameni politici ai zilei au făcut presiuni uriaşe pentru soluţionarea cazului… Nume grele, răsunătoare, politicieni faimoşi.

În 1879, Ştefan Micle, se stinge la Iaşi, lăsând-o fără sprijin material. După această tragedie, Veronica îi scrie lui Eminescu: “Toţi duşmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că această bucurie se va reflecta şi în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzeşte în acest moment este cu totul altul.”

Cei doi se apropie iar după moartea lui Ștefan Micle în 1879, când povestea lor de dragoste intră într-o nouă fază. Se văd la București unde petrec câteva luni împreună. Se pare că au avut un copil, din păcate născut mort.
Trecut sub furcile caudine ale dragostei, Mihai Eminescu îi scrie la 4 Februarie 1880, iubitei sale: „Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut”.

O iubire împotriva tuturor 

Planul unei căsătorii prinde contur în primăvara lui 1880. Dar cei din jurul lor se opun: Maiorescu, Slavici şi alţii. Maiorescu mai a ales îi reproșa Veronicăi Micle amestecul într-un proces de moravuri de la Iași unde el fusese acuzat.
„Cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine și desinteresarea ta copilăroasă și adevărată cu care ai fost și rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el și mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, și eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar “, îi relata Eminescu Veronică într-o scrisoare din aprilie 1882.

Cu unul la Iaşi și celălalt București, relația lor este mai ales un schimb epistolar. Îşi scriu des, cu pasiune, cu reproșuri. Iubirea dintre Eminescu şi Veronica a fost intens discutata, dispreţuita şi condamnată de către contemporani. Eminescu conştientiza acest lucru dar nu putea renunţa la iubirea Veronicăi Micle şi astfel rămâne înrobit de nobilul sentiment pe vecie. Azi, indiscreți, putem citi în paginile lor iubirea pe care și-o purtau și pe care nu știau sau nu puteau – datorită mediului ostil – să o împlinească. Nu aveau cum să ajungă la împlinirea ei devreme ce planul căsătoriei se îndepărta. În această poveste, suferința este la ea acasă. În august 1882, ajung împreună la concluzia că trebuie să se despartă.

Gelozie nemăsurată

„Ți-aș zice «amica mea», dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost – odinioară – și-mi pare un secol de atunci – ai primi amiciția ce ți-o ofer și respectul pe care am învățat a-l avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și suspiciunile de-o parte și să mă lați să-ți descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în care nu ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de la mine mai multă grabă.
[…] Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă“, îi scria Eminescu Veronicăi în septembrie 1882.
Tensiunea din anturajul lor crește continuu, devenise insuportabilă. Nici cei doi nu sunt prea siguri pe sentimentele lor. Și alte episoade au dus la această ruptură temporară. Întâi legăturile lui Eminescu cu alte femei, Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, și Cleopatra Poenaru-Lecca. Apoi episodul amoros dintre Veronica Micle și Ion Luca Caragiale care a și dus la sfârşitul prieteniei dintre celor doi scriitori.
Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.

Apusul luceafărului poeziei româneşti ia îngerului său bălai

În 1883 are loc prima cădere nervoasă a poetului. Contemporanii o acuză pe Micle de indiferență, deși la acea dată erau despărțiți. Odată cu relativa lui însănătoșire, un an mai târziu, sunt iar văzuți împreună. În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. Era la doar două luni după ce poezia Luceafărul fusese publicată pentru întâia oară. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an.

Veronica Micle se mută la București, aflându-se astfel în preajma lui. Locuiește pe Calea Victoriei, și pe str. Soarelui (azi Theodor Amân). În 1887, când îi apare un volum de poezie, primul exemplar i-l trimite lui cu dedicația: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887″.
Pentru Eminescu au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. Inutil, cele două femei – iubita și sora poetului, Henrietta, se detestă. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti târziu, abia în aprilie 1888. Eminescu era deja mistuit de boală. Adus, finalmente, la București și internat pe la sanatoriul directorului Sutzu, cel mai bun din acea vreme, Eminescu moare la 15 iunie 1889.
Slujba are loc la biserica Sf Gheorghe, într-o mare emoție publică. Veronica Micle participă, își ia adio de la omul iubit, depunând un buchet de “nu mă uita”. E privită cu ostilitate de lumea bucureșteană, să o spunem. E privită ca aducătoare de nenorociri pentru poet, drept vinovată pentru o iubirea lui nefericită.

După moartea lui Eminescu, Veronica Micle s-a retras la mănăstirea Văratec. După doar câteva luni de la despărţirea de Eminescu, la 4 august 1889, Veronica s-a sinucis – diagnostic – congestie cerebrală, înghițise un flacon de arsenic.